Venezueleni deportați din SUA, uciși la câteva ore după cutremure devastatoare
O tragedie cutremurătoare a lovit familiile a 146 de venezueleni deportați din Statele Unite, care au pierit în cutremurele gemene ce au zguduit coasta Venezuelei la scurt timp după ce au fost aduși în țară. Evenimentele s-au desfășurat într-un ritm halucinant: miercuri, 24 iunie, un avion cu deportați a aterizat la Caracas, iar câteva ore mai târziu, în timp ce aceștia erau cazați într-un hotel păzit din La Guaira, două cutremure puternice au transformat clădirea într-un morman de moloz. Printre victime se numără și Angelo Mejía Meléndez, un tânăr care își construise o viață în Miami, lucrând pe un dig. Ultima dată când Georgelyss Montes și-a văzut cel mai bun prieten a fost acum patru ani, la o petrecere de adio înainte ca el să plece în SUA. Săptămâna trecută, a aflat că se întoarce acasă, dar nu așa cum sperase – ca deportat. Mejía Meléndez era unul dintre cei 146 de cetățeni venezueleni care au aterizat la Caracas miercurea trecută, după ce au fost expulzați din Statele Unite. Pasagerii acelui zbor, inclusiv femei și copii, erau procesați într-un hotel păzit din La Guaira când au lovit cutremurele, potrivit rudelor. Clădirea s-a prăbușit ca un castel de cărți. Familia lui Mejía Meléndez plănuise să sărbătorească reîntoarcerea lui acasă. În loc de asta, au petrecut zile întregi căutând prin spitale și morgi. Până la urmă, l-au identificat după un tatuaj distinctiv cu o pizza pe braț. Mejía Meléndez își făcuse o viață în Miami. Lucra pe un dig. Era fericit să fie în acel oraș, lângă ocean. Într-un mesaj vocal recent către mama sa, îi spunea cât de mult o iubește. De asemenea, a împărtășit că șefii lui cumpăraseră un nou jet ski și îl botezaseră cu numele lui. „Mi-au spus că fac o treabă bună, că mă iubesc – lucrurile merg bine!”, i-a spus mamei sale. „Te iubesc atât de mult – dacă aș fi să mă nasc din nou, aș vrea să fii mama mea.” Din cei 146 de deportați aflați la bordul acelui zbor, există informații contradictorii despre câți au supraviețuit cutremurelor. Agenția venezueleană responsabilă cu transportul deportaților a refuzat să spună NPR câți au supraviețuit. Printr-un mesaj pe WhatsApp către NPR, agenția a declarat că familiile au fost informate cu privire la starea celor dragi – o afirmație pe care unele familii o contestă. Víctor Guanipa Toyo este încă dispărut. A fost deportat împreună cu alți 176, iar familia sa crede că era procesat în hotelul cu ceilalți deportați când acesta s-a prăbușit în cutremur. Alonso Guanipa Toyo i-a spus NPR că fratele său, Víctor, în vârstă de 32 de ani, se numără printre deportații dispăruți. „Guvernul nu face nimic”, a spus Alonso Guanipa Toyo. „Familia mea îl caută prin spitale, adăposturi, morgi.” A spus că fratele său părea să fie într-un spital, conform unei baze de date pe care a căutat-o. Dar, până luni, Víctor nu fusese găsit. Fratele său locuia în Pecos, Texas, unde lucra în construcții ziua și ca șofer de rideshare noaptea. Víctor a fost reținut de autoritățile de imigrație din Texas pe 12 iunie. El și soția sa erau la un club de noapte când au fost ridicați. Alonso Guanipa Toyo a spus că fratele său nu avea cazier judiciar și era în SUA legal. Alonso Guanipa Toyo a spus că primul lucru pe care l-a făcut când a auzit de cutremure a fost să caute clădirea în care se aflau deportații. Nu este clar dacă administrația Trump va continua să deporteze venezueleni după cutremure. Departamentul pentru Securitate Internă nu a răspuns unei cereri de comentarii din partea NPR. Acest lucru o înfurie pe Oswadeliz Nuñez, al cărei fiu Daniel Núñez este încă dispărut după ce a fost deportat. Daniel Núñez a sunat-o pe mama sa, Oswadeliz, cu aproximativ 30 de minute înainte de cutremur, pentru a-i spune că a aterizat în Venezuela. De atunci, nu a mai auzit nimic de la el. „Venezuelenii nu sunt animale”, a spus ea. „Sunt oameni, nu infractori. Fiul meu plătea taxe.” Timp de aproape cinci ani, Daniel locuise în Jacksonville, Florida, unde lucra în construcții. Oswadeliz Nuñez spune că singurele „crime” ale fiului ei au fost trecerea ilegală a frontierei și o contravenție pentru conducerea fără permis. A spus că a vorbit scurt cu el la telefon înainte de cutremure. Daniel i-a spus că a aterizat în Venezuela și că este procesat. „În acele patru minute mi-a spus o mulțime de lucruri – că vom trăi împreună în Venezuela, că vom merge mai departe”, a spus ea. „Acea fericire a durat 30 de minute.” „În acest moment, avem nevoie de ajutor pentru a le scoate trupurile de sub dărâmături”, a spus ea. „Avem nevoie de trupurile lor.” Această poveste tragică ridică întrebări dureroase despre politica de deportare a Statelor Unite, despre condițiile în care sunt ținuți deportații și despre responsabilitatea autorităților de a asigura siguranța acestora, chiar și după ce au fost returnați în țara de origine. Familiile celor dispăruți trăiesc un coșmar: nu știu dacă cei dragi sunt morți sau răniți, iar guvernul venezuelean pare să nu ofere sprijinul necesar. În timp ce lumea privește, aceste vieți pierdute sunt un semnal de alarmă asupra fragilității umane în fața birocrației și a forțelor naturii.### De ce este important:Această tragedie subliniază consecințele umane ale politicilor de deportare, care pot expune oameni vulnerabili la pericole suplimentare. De asemenea, evidențiază nevoia de transparență și responsabilitate din partea autorităților implicate, atât americane cât și venezuelene, pentru a preveni astfel de pierderi de vieți omenești în viitor.
